dupa prima tabara
in vara l-am intrebat daca vrea in tabara.
a spus ca da, asa ca – in buna masura – decizia a fost a lui.
cu o saptamana-doua inainte am inceput pregatirile (morale): ca stii, nu o sa fie nici mami, nici tati, nici buni..
“da, stiu!”, dar isi asuma integral decizia.
pe urma am vazut programul (lui nici nu i-am mai spus!): in fiecare zi tot felul de activitati interesante, dar si cateva ore bune de sah!.. am inceput sa ma sperii. “o sa i se taie cu atata sah! nu mai joaca 2 luni dupa aceea,” mi-am zis. dar poate totusi nu o sa fie chiar obligatoriu… m-am uitat peste pozele din anii trecuti si iar m-am speriat: doamne, cat de mic e al meu!… unde il trimit eu, cand toti ceilalti copii sunt cu 2-3 ani mai mari?? o sa planga dupa noi si a doua zi o sa trebuiasca sa ma urc in masina sa il iau acasa! o sa fie traumatizat si nu o sa mai vrea toata viata lui sa auda de tabere! nu trebuia sa il las pe el sa decida, la naiba, e un copil de nici 5 ani! ma simt vinovata… ma gandesc ca fortam aiurea copilul.. ca si asa l-am dus la gradi la 2 ani, dar mai bine l-as fi dus 3 cand era mult mai pregatit sa socializeze. dar parca nici sa dau inapoi nu-mi vine. ar fi un semnal de inconsistenta, ba chiar lipsa de seriozitate. hai sa incercam..daca tot spune ca isi doreste..
dimineata despartirii. il las la autocar, parca nici nu am pot sa imi iau ramas bun de la el asa cum as vrea… pe de o parte fiindca simt ca ma podidesc lacrimile – asta chiar nu ar fi de nici un folos! pe de alta parte, pentru ca in nici 2 secunde, isi gaseste un loc in autocar si se instaleaza fericit langa o fetita tare draguta 
la 3 dupa amiaza suna telefonul, dar mi se descarca bateria in contrabalans cu inima care bate ca nebuna. ajung repede la birou, il incarc:
“mami, e ASA de frumos aici! avem si curte! si avem si un rau! si un pod de lemn!”
trag aer in piept, ma linistesc. stiu insa ca urmeaza seara, noaptea, noptile…
contrar asteptarilor, abia daca isi aminteaste sa ne sune.. “e foarte distractiv” si mai ales este “foarte ocupat”. nici o miorlaiala, nici un scancet..nimic!
trec zilele ca vantul si aproape ca ma obisnuiesc fara copil. ies la terasa aproape in fiecare seara, ne uitam la filme: boierie! vineri ma gandesc cu nerabdare, dar ca sa fiu sincera pana la capat si cu o farama de regret egoist, ca maine la pranz ma duc sa il iau de la autogara. regretul egoist se stinge rapid, pe masura ce se apropie momentul reintalnirii.
dimineata regasirii. astept cu sufletul la gura. derulez mental momentul revederii, in slow-motion, ca in filmele americane de 2 lei cu care ne-am inolculat iremediabil: el cu zambetul pana la urechi, strigand ‘mami, mami!’ alearga spre mine, imi sare in brate si eu il sarut de vreo 1763 de ori pe obrajii lui cu piele de catifea… de fapt, coboara din autocar, abia daca ma saluta, se lasa pupat, pretios, urca in masina si imi tranteste rece, echidistant, materialist: “ai ceva de mancare?” semn ca orice dragoste trece prin stomac
dupa 5 minute dupa ce intram in casa ma cheama sa imi arate ceva ‘super’..’ficatei prajiti’- nu mancarea, ci deschiderea din sah. ma uit perplexa si ma minunez.. i was so wrong!
trec vreo 2 saptamani in care imi dau seama: duritatea lui este, in buna masura, un afis de cinema. de fapt i-a fost destul de greu, dar precum un catarator profesionist care urca in varf de
munte, nu lasa dificultatile sa ii strice bucuria.
mai trec vreo 2 saptamani si apare intrebarea: “eu cand mai merg in tabara?” iar de atunci intrebarea persista. simetric, aproape saptamanal.
asa ca acum trebuie sa ne gandim la o a doua tabara. ar prefera tot cu gasca de la sah. “dar nu e obligatoriu!” accepta si alte variante… tabara sa fie! :-)
rasuflu usurata. retrospectiv, toate grijile si temerile mele legate de tabara, sah, varsta, se dovedesc inutile. ca de altfel, prea multele mele griji, in general
copii, distractie, sah, tabara
